O viață dedicată muzicii
Adrian Pleșca, cunoscut de public sub numele de „Artan”, s-a născut în 1961 și a devenit una dintre figurile legendare ale rock-ului românesc.
Încă de mic copil a avut contact cu muzica — vioară, pian, contrabas — pentru ca mai târziu să studieze Metalurgia la Politehnica București.
Însă chemarea muzicii a fost mai puternică: în 1982 a cofondat Timpuri Noi, trupă care avea să marcheze o epocă în rock-ul românesc.
După un parcurs de decenii cu Timpuri Noi, Artan a creat mai târziu Partizan — semn că rockul era pentru el nu doar un mod de exprimare, ci un mod de viață.
Suferință, acuzații și ultimele zile
În luna octombrie 2025, numele lui Artan a ajuns din nou în atenția publicului — de această dată nu pentru muzică, ci pentru scandal. A fost acuzat de o femeie că ar fi urmărit insistent o adolescentă de 18 ani, încercând să o sărute fără consimțământ, în contextul unui eveniment într-un club.
Deși incidentul a fost parțial filmat și a stârnit valuri de comentarii, la acel moment autoritățile au spus că nu există o plângere penală — nicio sesizare directă din partea tânărului vizate.
Artistul însuși a recunoscut că a greșit și a cerut iertare, explicând că “uneori trece prin episoade pe care nu le poate controla, din cauza unor probleme medicale”.
La doar câteva săptămâni după cele întâmplate, vestea morții lui a lovit dur lumea muzicală și fanii. Pe 2 decembrie 2025, Adrian Pleșca a încetat din viață, la vârsta de 64 de ani, în spitalul „Sfântul Pantelimon” din București — cauza: un accident vascular cerebral.
În lumina reflectoarelor — un talent, o viață, un sfârșit
Viața lui Artan pare, la final, ca un cântec cu note înalte și căzute, cu aplauze dar și cu controverse. În anii ’80-’90, Timpuri Noi răsuna în cluburi, cu versuri nonconformiste, energii vibrante și un spirit rebel.
Ulterior, cu Partizan, a continuat să facă muzică, dar și să trăiască cu muzica — chiar dacă, în viața personală și publică, a existat și durere.
Finalul, deși trist, nu șterge amintirea: omul care a ales să trăiască cu chitara (sau microfonul) în mână, care a crescut între note muzicale şi repetiţii, rămâne parte din istoria rockului autohton — cu tot ce a însemnat rebelie, artă, dar şi vulnerabilitate.
