În ultimele luni, Europa a început să regândească modul în care vrea să stea față în față cu Africa: nu doar ca fost stăpân colonial sau donator altruist, ci ca partener strategic cu ambiții reale. Și printre statele care fac pasul acesta se află și România, care, deși nu a avut în trecut legături coloniale majore cu continentul african, pare decisă să-și consolideze prezența acolo.
Potrivit agenției France Presse (AFP), mai multe țări mai puțin „clasice” din Uniunea Europeană – cum ar fi Estonia, Malta și chiar România – au intrat într-o „cursă mondială” pentru influență pe continentul african. Aceste state își reproiectează relațiile diplomatice și comerciale, redeschid sau redefiniesc legături vechi și pun în aplicare strategii noi pentru a se implica mai activ în afacerile Africii.
România nu este pe acest drum doar de ieri. În 2023, țara a adoptat prima sa Strategie Națională pentru Africa, un semn clar că Bucureștiul vrea să devină mai mult decât un observator la sud de Mediterană. Chiar fostul președinte Klaus Iohannis a susținut că a depus „eforturi sporite” pentru a revitaliza legăturile cu mai multe state africane, deși unii critici au redus turneul său pe continent la o escapadă exotică. Totuși, dincolo de declarații, nu au apărut în spațiul public multe detalii despre implementarea concretă a strategiei românești în Africa.
Această redirecționare strategică nu e întâmplătoare: Africa a redevenit un teren-cheie pentru marile puteri globale. China, Statele Unite și Rusia concurează pentru resurse minerale, energie și sprijin politic din partea țărilor africane. În acest context, Uniunea Europeană încearcă să se poziționeze nu doar ca un simplu actor economic, ci ca „partenerul principal” al Africii, promovând cooperare nu doar pe plan comercial, ci și pe segmente strategice precum securitatea.
Printre capitalele europene, planurile nu sunt lipsite de reflecție: unii diplomați spun că este un moment în care „trebuia neapărat să revenim în joc”. Această reevaluare strategică este alimentată de gândul că anumite țări europene pot avea un avantaj moral și pragmatic tocmai pentru că nu au fost puteri coloniale majore: nu sunt încărcate de povara trecutului imperial și, astfel, pot propune un parteneriat mai egal. Un diplomat citat de AFP subliniază că „nu suntem percepuți ca marele opresor din trecut”.
Mai mult, state precum Estonia valorifică experiența lor: după căderea Uniunii Sovietice, ele au trecut prin transformări democratice profunde, iar această experiență – spun oficialii – le face parteneri mai credibili pentru țări africane care nu doresc să fie „împroșcate” cu sfaturi paternaliste, ci să colaboreze de la egal la egal. În Finlanda, de exemplu, faptul că țara s-a câștigat independența cu greu a creat un sentiment de solidaritate cu națiunile africane, iar diplomații finlandezi spun că partenerii lor de pe continent nu vor doar ajutor, ci relații comerciale și politice reale.
Nu toate demersurile au mers ușor: unele inițiative au început aproape de la zero, cu resurse limitate, iar unele țări au ambasade puține în Africa. Estonia, de exemplu, are doar o misiune diplomatică în Egipt, ceea ce obligă diplomații să călătorească mult pentru a se întâlni cu parteneri africani. Însă cifrele încep să arate că strategia funcționează: schimburile comerciale ale Estoniei cu țările africane s-au dublat începând din 2019, iar comerțul Ungariei cu Africa a crescut și el semnificativ.
În pofida provocărilor, liderii implicați sunt optimiști. Reprezentanți diplomați spun că „suntem pe drumul cel bun” – pașii făcuți până acum sunt greu de ignorat, iar angajamentul față de o relație reală, nu doar simbolică, pare autentic.
Pentru România, implicarea tot mai activă în Africa ar putea reprezenta nu doar o oportunitate economică, ci și un mod de a-și crește profilul internațional. Nu mai este vorba doar de ajutor pentru dezvoltare: este vorba despre comerț, securitate, diplomație și influență. Într-o lume în care geopolitica se reconfigurează rapid, și România pare să-și dorească locul ei.
