România a renunțat la construirea unui terminal de gaz natural lichefiat (GNL) în Portul Constanța, un proiect despre care s-a vorbit ani de zile ca un element esențial pentru diversificarea surselor de energie și reducerea dependenței de gazele rusești. Deși inițial a fost promovat intens și avea potențialul de a transforma România într-un hub regional de energie, terminalul a fost, în cele din urmă, abandonat din motive atât strategice, cât și economice.
Proiectul vizat — parte din inițiativa mai amplă AGRI (Azerbaijan–Georgia–Romania Interconnector) — avea în vedere aducerea gazului extras din zăcămintele din Azerbaidjan, lichefierea acestuia în Georgia și transportul cu nave GNL până la Constanța, unde urma să fie regazificat și introdus în rețeaua națională. În planurile inițiale, România ar fi putut importa astfel gaz natural din regiuni îndepărtate, consolidându-și securitatea energetică.
Cu toate acestea, importanța proiectului s-a diminuat substanțial pe măsură ce România a descoperit și a început să dezvolte propriile resurse de gaz natural offshore, în special zăcământul din Neptun Deep, în Marea Neagră. Odată ce producția internă de gaze devine viabilă, perspectivele de a importa mari cantități de GNL de pe piețele externe au devenit mult mai puțin urgente, iar investiția într-un terminal dedicat importului a pierdut sensul economic și strategic inițial. Expertă în domeniu, Eugenia Gușilov, a explicat că un terminal de import de GNL este conceput în mod normal pentru a primi livrări de la mari distanțe — din America, Australia sau alte regiuni — și nu pentru a aduce gaz dintr-o singură sursă relativ apropiată, cum ar fi Azerbaidjanul.
Un alt factor care a influențat soarta proiectului este contextul regional și european. Terminalele de GNL sunt investiții costisitoare, cu un necesar ridicat de finanțare și capacitate logistică. În plus, Europa își restructurează propriul mix energetic și listările proiectelor energetice prioritare (PCI – Projects of Common Interest) nu includ investiții semnificative în terminale de gaz, ceea ce limitează accesul la fonduri europene pentru astfel de inițiative.
Practic, România a ales să-și concentreze resursele și eforturile pe dezvoltarea propriilor capacități de producție de gaze naturale și pe alte strategii energetice, în loc să investească masiv într-o infrastructură de import de GNL care nu mai arăta aceeași eficiență sau sens economic pe termen lung. Acest lucru reflectă o schimbare de abordare privind securitatea energetică: de la modelul bazat pe importuri spre unul în care resursele interne joacă un rol tot mai important.
Abandonarea terminalului de GNL de la Constanța spune astfel povestea unei strategii care s-a adaptat în timp la realitățile economice și geopolitice schimbătoare, dar ridică și întrebări despre modul în care astfel de proiecte complexe sunt planificate și finanțate într-un sector energetic dinamic și plin de provocări.
