E noapte în comuna Gighera — un sat liniştit, cu oameni simpli, gospodării şi vieţi de familie. Dar liniştea s-a spulberat de când câinii fără stăpân, mai exact haite numeroase, au început să cutreiere străzile şi curţile din împrejurimi. Localnicii nu mai dorm liniștiți — frica de animale străine le umbrește noptile.
De la începutul primăverii, numărul maidanezilor a crescut brusc. Zeci, poate sute de patrupede fără stăpân hoinăresc de colo-colo, în căutare de mâncare, adesea intrând în curţi fără niciun semn de teamă.
Oamenii povestesc ce au pierdut. Găini, miei, capre, porci — animalele lor domestice sunt mânate de foame de câinii care dau iama în curţi. Un bărbat își plânge câinele de curte omorât; altul spune că și-a pierdut porcul pe care îl creștea pentru Crăciunul viitor.
Un alt localnic spune: „Mi-au luat 2 miei și o capră… nu pot să le dau drumul prin obor, mi le mănâncă.”
Dar pagubele nu sunt doar economice. Teama a pus stăpânire pe comunitate. Unii oameni nu mai îndrăznesc să iasă din curte seara, alţii îşi ţin animalele închise permanent. Mulţi se tem că într-o zi ar putea să nu mai iasă doar cu pierderi materiale, ci cu răni serioase — pentru că animalele vagabonzi nu ezită să atace.
Ce face autoritatea? Din păcate, deocamdată nu prea mult. Oficialii spun că primăria nu are fondurile necesare pentru capturarea, sterilizarea şi adăpostirea câinilor. Costurile pentru un singur maidanez ar depăși 2.000 de lei — o sumă greu de acoperit fără fonduri speciale.
Unii săteni speră că, în bugetul viitor, se va prevedea sumă pentru intervenţii — dar chiar şi aşa recunosc că soluţia ar fi departe de a fi completă. Chiar dacă se prind câţiva câini, alţii vor continua să umble liberi, riscând vieţile oamenilor și provocând pagube.
Această situaţie — gospodării invadate, teamă de noapte, pierderi — reflectă o realitate cruntă: când sistemul nu reuşeşte să gestioneze populaţia de maidanezi, oamenii de rând devin prizonieri în propriile curţi. Ei nu mai dorm, nu mai pot lăsa animalele libere, nu mai au siguranţă. Viaţa se schimbă — dar nu în bine.
Și totuşi, printre frică și dezamăgire, rămâne o întrebare: cum poate o comunitate să lupte cu haitele, fără sprijin real? Cât vor putea oamenii să reziste, până când autorităţile vor găsi o soluţie concretă? În Gol Dolj, răspunsul încă întârzie.
